Uneori devine insuportabil să-l vezi pe stradă, pe cel cu care adeneauri îţi împărţeai perna. Devine insuportabil faptul de a bea din ceaşca pe care scrie "Te iubesc"...Devine teribil atunci când intri în baie şi vezi rafturile goale şi doar o periuţă de dinţi...E îngrozitor să vezi la uşă încălţămintea ta şi papucii de cameră fără companie...Sigur nu mai simţi parfum străin prin casă...Da şi uite cât loc în dulap...Singură...Priveşti filmul şi plângi fără ca cineva să te strângă de umăr.. O singurătate benevolă... Ne este frică să nu mai simţim respiraţia celui de alături, mirosul, gustul dulciu al pielii şi toate din cauza principiilor, stereotipurilor de care noi suntem strânşi legaţi atunci când vine vorba de a iubi fără limite. Încercăm deseori să aplanăm conflictele şi să redresăm situaţia tensionată din relaţia noastră cu cei la care ţinem, dar nu ne reuşeşte, ba mai mult facem chiar şi din acele amintiri un dezastru. Suntem curajoşi şi mândri de ce am făcut, iar în unele situaţii poate că avem dreptate. Dar vine vremea când avem nevoie de cineva cu care să mergem de mână, pentru că ne este frică. Da, ne este frică să alegem drumul pe care dorim să-l urmăm.
Nu mai rezist, nu pot să mai suport ţîuitul din urechi, un ţîuit liniştit. Cel de lângă noi pleacă lăsându-ne în mrejele singurătăţii. Scurmă în inimă făcând-o să sângereze, ne bântuie sufletele până nu mai rămâne nimic în el. Îi simţim lipsa celui de lângă noi, zâmbetul şi privirea caldă, braţele şi mâinile moi, buzele plăpânde şi vocea dulce. Plâng şi încerc să caut un răspuns la toată suferinţa prin care trec. Oare nu am fost mulţumită de tot ce am avut? Ori am cerut de la viaţă un surplus? Oare am vrut să fac dreptate? Oare mi-am bătut joc de cel pe care îl iubeam?
Dar în acelaşi timp nu înţeleg de ce plâng, oare că nu mai eşti, oare că sunt singură......
